Cuesta este un cuvânt interesant deoarece are două sensuri: poate însemna „pantă” sau „urcuș”, dar este și forma verbului costar, „costă”. În versul „Subiendo la cuesta al horizonte”, descrie urcarea dificilă spre orizont, sugerând că drumul vieții cere efort și perseverență.
Te-ai simțit vreodată complet rătăcit, doar ca să-ți dai seama mai târziu că fiecare ocol avea sensul lui? Spaniolul Alvaro Soler transformă ideea asta simplă într-o piesă pop luminoasă și sinceră. În loc să vadă drumul ca pe o simplă bucată de asfalt sau un obstacol, el îl personifică drept un tovarăș de viață devotat: „El hermano del destino” (Fratele destinului) și „Mi viejo amigo el camino” (Vechiul meu prieten, drumul). Versurile recunosc direct momentele de derută: „He cambiado el rumbo sin sentido” (Am schimbat direcția fără sens) și teama clasică de eșec: „Yo pensé que me había perdido” (Am crezut că m-am pierdut).
Detaliile fizice ale călătoriei fac piesa atât de caldă. Soler cântă despre „subiendo la cuesta al horizonte” (urcând panta spre orizont) și lasă praful să se așeze la propriu: „El bolsillo de polvo se llenó” (Buzunarul s-a umplut de praf). Greutățile nu sunt ascunse, ci purtate la vedere pe piele, pentru că „Cicatrices cuentan que pasó” (Cicatricele povestesc ce s-a întâmplat). Chiar și suferința pe care nu o înțelegea atunci când îi era greu capătă sens când privește în urmă: „Es parte del recorrido” (Face parte din călătorie). Piesa îți amintește că pașii greșiți fac și ei parte din traseu, iar melodia te ține de mână exact când ai mai multă nevoie de curaj.